Trepte spre eșafod

 

Urc treptele, în curând capul meu va fi liber,

Am să râd când o să vreau, toate războaiele s-au terminat,

Omul s-a hotărât să meargă acasă, , care casă?

A ales drumul  cel mai scurt,  nu și-a luat rămas bun,

Mergea repede, când obosea, se culca pe un trunchi de copac,

Auzea cariul  cum lucrează. Dumnezeu nu era nicăieri.

De ani de zile nu văzuse un apus sau un răsărit de soare,

Nici flori. În sfârșit , găsi o casă. Erau acol0o femei și bărbați,

Nimeni nu vorbea unul cu celălalt, dar a primit mâncare,

Băutură, cafea,țigări.  Unii se rugau dimineața și seara.

Omul uitase toate rugăciunile. O femeie îi zâmbi.

Au făcut dragoste, dar nu și-au spus pe nume.

Își amintea de prima sa iubire. Ar fi vrut să dea timpul înapoi.

A ajuns  la butucul pe care trebuia să-și pună capul.

În acea clipă i-au venit în minte niște versuri mai vechi.

Unii cred, alții spun, mai în șoaptă, pe-ascuns,

Alții strigă și mint, te lovesc, te străpung

Cu săgeți otrăvite, te ucid uneori,

Dar poetul mereu va renaște-n cocori.

Va renaște în frunze, în vântul fugar,

În râsul copilului fraged, sugar.

Nu mă tem de minciuni, de sperietori,

Dacă Domnul e veșnic, nici poeții nu mor.

BORIS MARIAN