M-am despărțit încet de lume,

Voi deveni  un pieton în alte lumi,

Venele mele deschise  nu mai lasă  nici sânge,

Numai iubire, numai iubire și cânt.

Vechiul portret  părăsit,

 Nu mai   am nici dorințe,

 Stăm lângă foc și privim,

Încă mai suntem ființe,

De cuvântări mai puțin

Avem nevoie,  doar flori,

Ele vorbesc  liniștit,

Nici nu mai simți c-ai să mori.

　

　

　

　

Am râs prea mult

　

Am decis să nu mai scriu, de mâine,

De poimâine, minciună, ai fața unui demobilizat,

Eu nu am râs de oameni, dar știu ce schimbătoare este stima,

Admirația cu sfârc, oamenii mai năpârlesc spre a scăpa.

Sunt strămutat, pietrele albe au devenit negre,

O roată se blochează, înjurând. Nici miezul nopții nu te vrea în preajmă.

Pe cine acoperă ciuperca otrăvită? Cenușa din ce carte s-a ivit?

Osana, zic eu, în zadar. Doar bufnița lipsea și a venit.

Ce caută Celan și Luca pe Podul Mirabeau?

O altă lume, o lume a poeților damnați?

Tăcere, dați tăcerii drepturile ei.

Geneza – tăcere, exitus-tăcere,

Iov complota, dar se plângea,