Crocant

Crocant Crocant, crow, crow and nevermore, Crocant și arogant, vai, no, Umil, abil, trotil. Să fii copil. Nu cred în sfaturi, zbaturi, caturi și nici în cugetări pe țări și mări. O lampă se aprinde, tu ești a mea lampă, O crampă, o stambă, ce naiba scrii, poete? Așa scria Ovidiu? Care? Intram în camera iernii, arii, arpegii și renii. Ne iubim wireless, când ne iubim wireless, Nu mai știm stresul,mă simt tânăr și curat de la majorat, acum, iubito, ești colonel, mă arestezi sau îmi dai un cățel, ai scris Odiseea, ești Nausicaa, eu sunt poetul orb ca și floarea, pot să iubesc și în planul virtual, wireless și homeless pe-un prag de coral. ************************************* Laba câinelui mort zăcea pe caldarâm, Capul câinelui mort plutea în înălțimi, Marele bolid sfărâmase, a doua civilizație, Iubita mea, Hanâm, știa totul. De când cu Nero, nimic nu mai este sigur, Bărbații trec printre femei, bărbați de ceară. Ființe subtile, aproape goale se cațără pe stâlpii Încărcați de capete tăiate. La TV latră un porumbel al păcii, Unii se șterg cu batiste muiate în sânge, tigrii sunt chiar la modă, pe când gasteropodele, la garderobă își schimbă robele. Timp de netrăit, timp de morți iubit, Ca la Babilon, poți să fii valon, Cică-n București umbă-n drum doar pești. Vai! ******************************************** Mor toți copacii, câinii umblă triști, Boschetarii părăsesc parcurile, Gândurile mele se ascund prin cotloanele creierului, precum cârtițele, ce va scoate la iveală primăvara? Ne așteaptă o iarnă tulburător de albă, De disperare , un mort va întinde o mână, Eu știu să strâng mâna unui mort. Am o mare înțelegere.Numai cu dragostea Nu-l pot salva din adâncuri. ********************************** Pe reverul hainei se așează toamna, Ciudată îmbinare de omidă cu o scamă, Xilofon tăcut, xilofon sângerând. „Niciodată toamna, ascultam Vinul bolborosește amenințător, O demență mov, proliferând gălbenele. Agată ascunsă în suflet, feerie la vedere, Ne sărutăm parcă pentru ultima oară, Două lipitori ambigene, nicio fantezie, O vânătoare deznădăjduită, Cum cade timpul - vertical, Rochia ta se despică, ești goală. ********************************* Un om a-mbătrânit ca un pom, Rădăcinile lui au ajuns în centrul Pământului, Coroana, cum ar veni, creierul s-a nălțat și a cuprins Universul. Dumnezeu l-a întrebat – „Ce faci, îmi iei obiectul muncii?” Bătrânul a ridicat din ramuri, a răspuns- „ Facem și noi ce putem”. *************************** De ce să nu ne bucurăm că totul are un sfârșit? Și ODA lui van Beethoven și chinul tăinuit. Ești tânără și eu mai sunt în viață, vechi stejar, Tu nu ai sufletul cărunt, iar eu, în suflet jar. O zi, o noapte, câte sunt, le numărăm încet, Tot mai încet și mai mărunt, frumoasă ești, eu- poet. *************************** La jumătatea vieții ajuns erou, Mă întrebam cum s-o încep din nou, Acum, apropiat de-un happy end, Cred că e timpul să-mi aleg un trend. Cu respirația mai merge, nu alerg, Genunchii mă mai lasă, un iceberg Simt pe sub inimă, dar nu-l observ, De-mi număr nervii, mă cam doare orice nerv. Numai cu scrisul nu mă schimb defel, Parcă mă-ndeamnă un Mefistofel, Îmi spune să mă las. Cum aș putea Când tu trăiești, când mai trăiesc, iubirea mea? ***************************************** | În căutare este ceva din disperarea Înecatului, oceane de hârtie, Versuri scrise pe foile neantului, Eu caut, tu cauți, el caută, Ne alege Diavolul sau Timpul, poate Domnul, mai știi, un cititor atent la virgule, ieri mi-am pierdut inima pe scări, astăzi, cheile de la ușă, mâine va fi pauză de curent, apoi totul va reveni la NORMAL. ********************************* Caut un vers ca pe Sf. Graal, Ca fecioria în cartierul Crucea de Piatră, Dau peste mere și pere în Piața Matache Măcelarul, Vagabonzi, oameni și câini autodidacți Se adăpostesc în Grădina Ceșmegiului, Motanul Behemoth îmi șuieră la tâmplă, Dar Moartea mea, dacă pun mâna pe tine, Nu știu ce-ți voi face, că ești fecioară. *********************************** Iubirea din ascunse amintiri, Le cânt și cânt ființa din aceste cânturi, Că om sunt eu, ca voi, oameni- lucruri. Trăim între două eclipse, mai multe, Trăim, ne iubim între două insulte, Tu ești om, eu sunt om, dar nu este destul, Este greu, cercul Soare prea este fudul, Prea se crede el mare, iar noi - mult prea mici, Ne retragem sub lună, nu-i bine aici, La eclipsa de lună se nasc vârcolaci, Un sărut, te trezești cu o mie de draci, Toți îți joacă în sânge, Domnul tace mereu, Cu doi sori, două luni parcă n-ar mai fi greu. ******************************************** Afară se așternuse o zăpadă proaspătă, Luna strălucea ca o garoafă, Singura fereastră a celulei, cu gratii Lăsa la vedere un chip gălbejit De vechi locatar. Pe umărul gălbejitului trona un papagal imens , roșu. Acesta era poemul lui Villon. Cât de târziu o fi? Mă întreabă tâlharul. M-am ferit să-i răspund. Lucrătorii lovea cu sete cuiele Spânzurătorii. Lemnul vuia vesel. E cam târziu, i-am răspuns După un prelung răgaz. **************************** Stăm prea mult în afara noastră, Singuri tragem obloanele, închidem ușile, Umblăm bezmetici printre oameni, Ne este team să intrăm În interiorul nostru, preferăm ocolul, Cercul perfect, Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic Dărâmă, rupe totul În interiorul nostru Până în ziua când cineva deschide Ușile, ferestrele, Bine ai venit, iubito. ***************************** Pământul nu arde, e rece, Numai ființele vii ard Ca niște făclii, Unele ascund focul lor interior, Altele ard precum Hus ori Giordano, Tu, iubito, găsești în mine un rug, Eu aud cum șoptești, Focul arde, el arde, va veni și tăcerea Pe-ntregul pământ, Noi vom arde în stele, Alături, pe rând. *************************** De mult n-auzisem de el, Am aflat că murise de mult, El eram eu, eu murisem de mult, Mai știa el de mine, mă mustra? Doar ascult. Mai aud câte-un sunet din albele lumi, Îmi vorbește, îmi scrie, mă-ndeamnă și cum Ar mai fi, ar mai vrea să mai schimbe ceva, Dar lumea pășește ca tancul de câmp Peste gropi și tranșee, pe cadavre, pe dâmbi, Ne urăm , ne uităm, ne-ngropăm fără plâns, Eu ridic un pahar, în el lacrimi am strâns, Ascunse cu grijă, să nu râdă un ins Ce nu știe că moartea de mult ne-a cuprins, O moarte în suflet, când trupul e viu, De aceea trăiesc, de aceea mai scriu. BORIS M.MARIAN | |