Povestea e foarte simplă.
Cu o mină pioasă câștigi o broască râioasă. Amicul a plecat de mult, trăim
într-un tărâm ocult. Aveam un amic A.
care spunea despre un coleg al său că minte și când vorbește. Păi altfel, cum?
Scriind, e adevărat. Ce spunea A. s-a adeverit. Omul pe care îl amintea, pe nume B. a murit
fulgerător într-o noapte. Ne-am adunat la înmormântare luni. Am plecat triști
cu toții. A doua zi, marți, pe cine văd la serviciu? Pe însuși B. Ai văzut? Exclamă A. Minte și când moare.
N-ai murit? Îl întreb eu pe B. Nici vorbă, au mințit unii. Eu am lipsit că am avut probleme cu
buletinul. După câteva luni mi-a spus
același lucru – nu avea acte, buletinul lipsea. Nevasta îl părăsise, el nu mai
exista civic. Vecinii îl numeau dezgropatul. Se zvonea că își mâncase părinții.
El era autorul acelei aberații că morții
nu-și pot controla mirosul. De la serviciu nu-l puteau da afară că nu avea
acte. Nu se putea transfera nici în altă parte. Nu putea pleca nicăieri, nu se putea
recăsători. Era singur, nu mai făcea nimic, se plimba, citea, înota la bazin.
Se ferea de prieteni. Nu era nici omul invizibil al lui Wells. Femeile îl
doreau, dar el avea o inapetență pentru iubire, se asemăna cu Stendhal, Vigny,
Voltaire, Kafka, Ceaikovski, Swift, Rousseau, Kierkegaard, Delacroix. Adică nu
putea să iubească fizic, era un caz de metempsihoză. L-aș fi ucis cu cuțitul,
ca să verific existența lui, dar mă temeam. A simțit și el. Nu încerca, mi-a
spus, riști chiar să reușești, dar te
paște o condamnare grea. Au trecut mai mulți ani, eu mă ocupam cu scrisul. Am
primit un telefon, cam la cinci ani de la ultima noastră discuție. Ce faci, mai
trăiești? De ce nu, mi-am găsit și actele, dar nu mă pot regăsi pe mine, am
impresia că nu mă vede nimeni. Vino și spune-mi adevărul. Am mers la el cu
viteză cosmică. Eram curios. Ușa apartamentului său s-a deschis, o voce mi-a spus – intră, te rog.
Dar în spatele ușii nu era nimeni. Auzea, slab o respirație normală.
BORIS M. MARIAN
