BORIS MARIAN MEHR

Între poezia confesiv-intimistă şi proiectul suprarealist

Între infern şi paradis, Colecţia „Opera Omnia poezie contemporană”, Editura „Tipo Moldova”, Iaşi 2013

 

Poetul Boris Marian Mehr, prin acest volum selectiv, elegant, impozant, ar putea deveni mai cunoscut decât este cunoscut prin întreaga sa operă anterioară: Numele profesorului; Editura „Litera”, 1986, Profesorul de fericire, Ed. „Cartea Românească”, 1989, Vocea profesorului, Ed. „Litera”, 1993, Viaţa de profesor, Ed. Albatros, 2002, Mers în pustiu sau Căutarea lui Dumnezeu, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti 2004, Adesea între ore solitare, Ed. „Noua”, 2007, Abis sau a şaptea poartă, Ed. „Noua”, 154 de sunete, Ed. „Granada” 2011. A mai scris trei volume de eseuri despre istoria şi personalităţi ale istoriei evreilor: Evreii, istorie, valori, Ed. „Hasefer” 2000, Dicţionar sentimental, Ed. „Noua” 2006, File de calendar profan, Ed. „Hasefer” 2007.

Tipul de volum „Opera Omnia” s-a echivalat într-un timp scurt, cu un fel de certificat de valoare, prin reactualizarea întregii creaţii a unui autor. Ediţia din acest tip (selecţie din totalitatea operei, bibliografie, referinţe critice) cristalizează mai exact chipul autorului pentru cititorul superior de poezie, decât plachetele individuale sau grupajele din revistele literare.

Autorul nu a fost întotdeauna un nume de prim plan al fenomenului poetic, dar s-a bătut, în spiritul creaţiei sale, numai pentru medalia de aur.

Greu, târziu, poate la sfârşitul re-lecturilor, îţi dai seama că autorul a creat nu neapărat un univers ficţional în jurul unui Ego expansiv, cât un stil „a contrario”, opoziţionist, transferat din poezie şi în proză, şi în crtitică sau publicistică, un stil formulat de un EU apostat, proscris, urmărit, vânat de un „wanted” afişat pe toţi pereţii, iar căutatul şi vânătorii se uită simultan la acelaşi afiş).

Dl. Boris Marian Mehr scrie, alternativ, o poezie de notaţie, de captare a cotidianului, cu toate antenele deschise, uşor ironică şi sarcastic-autoscopică, o poezie cu impresionante referinţe culturale, umanitariste, cu accente moralizatoare, dar şi o poezie care performează imaginarul ludic, după un proiect suprarealist.

Un spirit non-conformist, de Gavroche incorigibil, traversează poezia dlui Boris Marian Mehr, un antagonism genetic la toate forţele inerţiale, rutiniere, fără putinţa de a se atenua. Sigur nu e o noutate, nu e o descoperire care să definească singură unicitatea poetică, dar devine o consecventă formulă creativă, preluată şi sintetizată din diverse sugestii şi distincţii. Incontestabil, se revendică din spiritul avangardist dar care nu cristalizează integral pentru că autorul schimbă frecvent polul opoziţiei – când spiritul inerţial, când sistemul comunist, când alte adversităţi preluate pe parcurs. Uneori, se simte chiar şi un tip de discurs suprarealist tangenţial unui „dicteu automat”.

Autorul nu şi-a alcătuit o antologie fundamentată pe cronologie – ceea ce ar fi putut consemna spiritul unei evoluţii – dacă ar exista ! – ci şi-a împărţit textele, din cele aproape 700 de pagini, în trei secţiuni delimitate aproximativ: Recentele, Mai devreme, Mult mai devreme şi Bâlciul deşertăciunilor (în care ar trebui să se afle Ineditele).

Aş îndrăzni să afirm că poezia dlui Boris Marian Mehr sugerează (şi acoperă) destul de aproximativ ceea ce Referinţele critice subliniază drept chipul adevărat specific al creaţiei sale. Evident, poetul a beneficiat de o critică de susţinere care, în elanul ei perfecţionist, s-a îndepărtat de specificul adevărat, esenţial al creaţiei.

Există, desigur, şi un mesaj paralel, nu neapărat secundar, obscurizat al poeziei dlui Boris Marian Mehr, acela aproape biografic, tragic şi spectacular, în acelaşi timp, dar el nu ocupă niciodată întregul ecran de relevanţă al specificului individual (care rămâne discursul opoziţiei permanente, antagonismul şi avangardismul genetic, cu derivaţii suprarealiste).

Incontestabil, dl. Boris Marian Mehr are o vocaţie a insurgenţei, a opoziţiei şi chiar a opoziţiei fără revoluţie, ca atitudine umană şi poetică. Altfel, frecventează alternativ şi Infernul (existenţial) şi Paradisul (erotic), evitând lumea intermediară a Purgatoriului.

Autorul chiar nu evită angajarea de partea libertăţii baricadei, ca în acest pamflet cu adresă sigură: „În copilărie mă-nduioşa eroismul / Omului roşu, / Când a murit tatăl omului roşu, lumea plânea. / Nu toată lumea. / Am aflat multe, prea multe / Despre omul roşu, / s-a făcut mititel omul roşu. / Acum eu nu iubesc culorile uni, / Roşu, negru, brun, verde, galben, / Iubesc curcubeul, Aurora Boreală, ţărmul mării, / Ochii iubitei, zăpezile de pe Kilimandjaro, / Stelele, chiar stelele, sunt un lunatic, / Dar, uneori, câte un om cu suflet roşu sau negru / Îmi trimite depeşe falsificate, îmi scrie înjurături / În versuri, omul roşu se crede democrat, / Reformist şi revoluţionar, talentat şi chiar / Avangardist, uneori îl roade o veche invidie, / O ţine înainte, a schimbat pistolul pe un computer / Omul roşu nu va muri niciodată.” (Omul roşu)

Dar nu acesta este modul poetic performant, spiritul ludic transferat în ritmuri şi imagini suprarealiste: „Venind cu treabă din Epir, / La subţioară cu Shakespeare, / Vorbind cu Hamlet, Rosenkranz, / Cobor din tren la Târgu Neamţ, / Unde se scrie elegant / Despre fazani, despre neant, / Iar la sfârşit n-aveam un sfanţ / Şi, doamnă, azi suntem amanţi.”

Discursul automat poate funcţiona şi cu dicteu coerent: „Marţianul vine din provincii, / Trece liniştit prin catedrală, / Seamănă puţin şi cu Da Vinci, / E născut pe-ascuns de o vestală. / Pare-apatic uneori, pentru derută, / Poartă măşti, e hărţuit, însă degeaba, / Marţianul are o faţă slută, / Nici oglinda nu-l suportă, oarba. / El nu i-a citit pe Kafka, / Nici pe Cărtărescu, Llosa, / Marţianul doarme pe Relaxa / Şi nu gustă poezia, proza.” (Marţianul ca simbol)

Poeţilor care au norocul să apară în această colecţie li se creează şansa de a fi receptaţi printr-o lectură simultană a operei integrale, şi nu parţial, selectiv prin volumele individuale – între care pot exista mari diferenţe de valoare şi tonalitate.

La final înţelegem de ce autorul nu şi-a realizat o antologie cronologică, pentru că, aproape indiferent de volum, creaţia sa se polarizează permanent în aceleaţi tipologii: poezia de notaţie, confesivă şi, proiectiv, imaginar biografică, de o parte, şi textele suprarealiste, de alta. Antologia autorului este invers cronologică ceea ce modifică parametrii de receptare.

Deşi parcurgem o creaţie bine articulată, unitară, în textele mai noi (din Recentele) se observă o anume temperanţă, o atenuare a vigorii apoziţiei şi a stărilor anvagardiste, cristalizând un fel bonomie sapienţială, moralizatoare.

Aureliu Goci