Povestea e foarte simplă. Cu o mină pioasă câștigi o broască râioasă. Amicul a plecat de mult, trăim într-un tărâm ocult. Aveam un amic A. care spunea despre un coleg al său că minte și când vorbește. Păi altfel, cum? Scriind, e adevărat. Ce spunea A. s-a adeverit. Omul pe care îl amintea, pe nume B. a murit fulgerător într-o noapte. Ne-am adunat la înmormântare luni. Am plecat triști cu toții. A doua zi, marți, pe cine văd la serviciu? Pe însuși B. Ai văzut? Exclamă A. Minte și când moare. N-ai murit? Îl întreb eu pe B. Nici vorbă, au mințit unii. Eu am lipsit că am avut probleme cu buletinul. După câteva luni mi-a spus același lucru – nu avea acte, buletinul lipsea. Nevasta îl părăsise, el nu mai exista civic. Vecinii îl numeau dezgropatul. Se zvonea că își mâncase părinții. El era autorul acelei aberații că morții nu-și pot controla mirosul. De la serviciu nu-l puteau da afară că nu avea acte. Nu se putea transfera nici în altă parte. Nu putea pleca nicăieri, nu se putea recăsători. Era singur, nu mai făcea nimic, se plimba, citea, înota la bazin. Se ferea de prieteni. Nu era nici omul invizibil al lui Wells. Femeile îl doreau, dar el avea o inapetență pentru iubire, se asemăna cu Stendhal, Vigny, Voltaire, Kafka, Ceaikovski, Swift, Rousseau, Kierkegaard, Delacroix. Adică nu putea să iubească fizic, era un caz de metempsihoză. L-aș fi ucis cu cuțitul, ca să verific existența lui, dar mă temeam. A simțit și el. Nu încerca, mi-a spus, riști chiar să reușești, dar te paște o condamnare grea. Au trecut mai mulți ani, eu mă ocupam cu scrisul. Am primit un telefon, cam la cinci ani de la ultima noastră discuție. Ce faci, mai trăiești? De ce nu, mi-am găsit și actele, dar nu mă pot regăsi pe mine, am impresia că nu mă vede nimeni. Vino și spune-mi adevărul. Am mers la el cu viteză cosmică. Eram curios. Ușa apartamentului său s-a deschis, o voce mi-a spus – intră, te rog. Dar în spatele ușii nu era nimeni. Auzea, slab o respirație normală.

Povestea e foarte simplă. Cu o mină pioasă câștigi o broască râioasă. Amicul a plecat de mult, trăim într-un  tărâm ocult. Aveam un amic A. care spunea despre un coleg al său că minte și când vorbește. Păi altfel, cum? Scriind, e adevărat. Ce spunea A. s-a adeverit. Omul  pe care îl amintea, pe nume B. a murit fulgerător într-o noapte. Ne-am adunat la înmormântare luni. Am plecat triști cu toții. A doua zi, marți, pe cine văd la serviciu? Pe însuși B.  Ai văzut? Exclamă A. Minte și când moare. N-ai murit? Îl întreb eu pe B. Nici vorbă, au mințit unii.  Eu am lipsit că am avut probleme cu buletinul.  După câteva luni mi-a spus același lucru – nu avea acte, buletinul lipsea. Nevasta îl părăsise, el nu mai exista civic. Vecinii îl numeau dezgropatul. Se zvonea că își mâncase părinții. El era autorul acelei aberații  că morții nu-și pot controla mirosul. De la serviciu nu-l puteau da afară că nu avea acte. Nu se putea transfera nici în altă parte.  Nu putea pleca nicăieri, nu se putea recăsători. Era singur, nu mai făcea nimic, se plimba, citea, înota la bazin. Se ferea de prieteni. Nu era nici omul invizibil al lui Wells. Femeile îl doreau, dar el avea o inapetență pentru iubire, se asemăna cu Stendhal, Vigny, Voltaire, Kafka, Ceaikovski, Swift, Rousseau, Kierkegaard, Delacroix. Adică nu putea să iubească fizic, era un caz de metempsihoză. L-aș fi ucis cu cuțitul, ca să verific existența lui, dar mă temeam. A simțit și el. Nu încerca, mi-a spus, riști  chiar să reușești, dar te paște o condamnare grea. Au trecut mai mulți ani, eu mă ocupam cu scrisul. Am primit un telefon, cam la cinci ani de la ultima noastră discuție. Ce faci, mai trăiești? De ce nu, mi-am găsit și actele, dar nu mă pot regăsi pe mine, am impresia că nu mă vede nimeni. Vino și spune-mi adevărul. Am mers la el cu viteză cosmică. Eram curios. Ușa apartamentului său  s-a deschis, o voce mi-a spus – intră, te rog. Dar în spatele ușii nu era nimeni. Auzea, slab o respirație normală.

BORIS M. MARIAN  

M-am despărțit încet de lume,

Voi deveni  un pieton în alte lumi,

Venele mele deschise  nu mai lasă  nici sânge,

Numai iubire, numai iubire și cânt.

Vechiul portret  părăsit,

 Nu mai   am nici dorințe,

 Stăm lângă foc și privim,

Încă mai suntem ființe,

De cuvântări mai puțin

Avem nevoie,  doar flori,

Ele vorbesc  liniștit,

Nici nu mai simți c-ai să mori.

　

　

　

　

Am râs prea mult

　

Am decis să nu mai scriu, de mâine,

De poimâine, minciună, ai fața unui demobilizat,

Eu nu am râs de oameni, dar știu ce schimbătoare este stima,

Admirația cu sfârc, oamenii mai năpârlesc spre a scăpa.

Sunt strămutat, pietrele albe au devenit negre,

O roată se blochează, înjurând. Nici miezul nopții nu te vrea în preajmă.

Pe cine acoperă ciuperca otrăvită? Cenușa din ce carte s-a ivit?

Osana, zic eu, în zadar. Doar bufnița lipsea și a venit.

Ce caută Celan și Luca pe Podul Mirabeau?

O altă lume, o lume a poeților damnați?

Tăcere, dați tăcerii drepturile ei.

Geneza – tăcere, exitus-tăcere,

Iov complota, dar se plângea,

Cei frumoși

Cei frumoși Frumoșii blestemați au făcut epocă, A venit era criticilor atot știutori, Lictorii, Nichita spunea – scriitorul E cititorul de cititori, „critici voi cu flori deșerte”, Spunea Poetul, preferul un jazz nebun Unui articol sec ca o felie uitată de un an În cămară, am găsit niște tigri amatori de critici gustoși, Bastonul are două capete, criticul nu are niciunul, Are diplome, dar nu are poezie, timpul lor Este netrăit, unii au barbă, alții au burtă, Unii au vile, alții au kile, ori au de toate, Prietenii lor au murit de mult, degeaba Titus le face cu mâna, degeaba Călinescu Îi strigă pe nume. Ei nu au nume, doar inițiale, XYZ. Uneori au și fixuri, e vorba de genii. Cică un bou voia să ajungă batracian, dar nu învățase Săritul de pe o piatră pe alta, el doar suia pe copite. BMM

Artrita este o artă

Artrita este o artă De ce scrii? Mă-ntreabă o cucuvaie Din Parcul Socola, eram la armată, aia populară, În dealul Copoului, barba ca și arta maschează Imperfecțiunile chipului, pentru a scrie nu este suficient Să ai ouă mari și tari, spune Danilo Kish, are dreptate, Dar de ce nu scriu și câinii o carte, două? De ce nu intrăm în cercul magic al cărților, Să nu mai ieșim din el? Să nu mai ieșim din el? Ah, leii mecanici, metalici. Ghici. Dacă starea de rău este o stare normală, Atunci prefer răul, unii îl evită citind, scriind, Fumând, tușind, mâncând, etc. , dar ce este mai frumos Decât un tril în mijlocul orașului, venit pe scară? La un sfert de milenium mai scriem poemul, Cu Doris alături, spală și mături, Ce generații pierdute în spații? Fitzgerald, rogu-te, fițe, nu logosuri, În Sudul Africii cresc mari și maci-cii. Under my skin se nalță un spin, Pasărea cântă, sângeră sfântă. Hai să coborâm nițel în infern. Adică în interior repejor. La dou”șpce noaptea, primise kafta, Era la spital marele Val, Un Valentin cu nume divin, Bătut, răstignit de un fost iubit, Un fel de Wilde, dar mai fără heil. Părea educat, fără păcat, Avea el vicii, în marginea fricii, Noaptea sta treaz, atârnat de pervaz, Se credea vultur, primea doar șuturi, Așa se scrie o poezie? Crespuscular se scrie. Crepus- sculare. Aici era casa mea. Aici eram eu. Transparent este corpul celui iluminat. Pe ce se adună secretele, pe atât mai bine, Iar după prima moarte, câte mai urmează? BMM

Magie negru/alb

Magie negru/alb Versijne și aversiune și averse, Verze, the collector, adună colectore Resturile, rosturile acestui oraș ca un turn, Am spus Fraksos, destul, de prisos, Cu Dickens m-am înțeles foarte bine, Îmi acorda învoiri, unicul născut în miezul conflagrației, Ce mă așteaptă? O convocare la morga din sudul orașului. Cresc zburătoarele-n cer, sapi fântâni doar în boltă, Fructele cad dintre stele, grâul crește din soare,vom fi nemuritori? Caut luminișul – clipă, albă tăcere-nori. Un adăpost are Iona, crengile pun întrebări, scorburi ascund fecioare, cântul devine mări. În întuneric – explozii, flori se dezlănțuie , ah, Copii singuratici pe stradă, au profesor pe Bach. Revin la tine, Mandelștam, volumul mic, de trei bani, Din anul nu știu care, tu ai fost ucis de-un marabu. Avea mustăți tiranul, yes, îi spuneau unchiul Joe, progres În lume nu există, mor poeții, cui să-i pese, dor de libertate, a, desigur, Osip, de azi vom pune diguri să mai oprească din tot răul Ce se revarsă. Eu îmi beau trăscăul. ************************* Zăpada de peste drum s-a topit, Moartea lui Labiș, ar fi avut optzeci de ani, Hoelderlin a stat în turn o viață, nebun, Primesc o scrisoare din adolescența mea sfâșiată, Picuri de sânge pe hârtia virgină, e ceasul trei spre dimineață, O liniște funebră învăluie orașul,dormi, orașul meu etern, Am să mă culc și eu, cine se va trezi și unde?Pagini neașteptate, Parfumul scrisorii furate, atenția mea – un paratrăsnet, Pumnalul și crinul, moartea șovăia înaintea execuției, amânată ca de obicei, contesa sângeroasă nu mi-a spus nimic, După o noapte de dragoste tandră, de ce? M-ai întrebat ce-mi place din trupul tău, Eram prea obosit să mai răspund, dar ți-am atins Locul inimii. @@@@@@@@@@@ Plecând, ai lăsat o treaptă, o treaptă spre nicăieri, Ca o voce-n pustiu, viața e plină de trepte, Pe unele se dansează, pe altele se moare, Pe treapta lăsată, eu te-am sărutat. Toată noaptea te-am sărutat. Treapta se apropia periculos de Lună, Te-am strâns în brațe, sânii tăi se topeau pe pieptul meu, What a man, ai șoptit, m-am trezit lac de sudoare, o buhă râdea dintre copaci, iar râsul tău era al alteia. Boris M. Marian .

Zoo

Zoo Zoo-o, ce este cu lumea animală? Vai ce iubesc animalele, spuse o cucoană Consumată în urmă cu un an de un somn uriaș Din Amazonia-amazing. Supărătoare veste, La fel cum ai scrie o mie de poeme și nimeni Nu le citește. Mai scrii o mie, la fel. Te împuști, glonțul trece pe lângă tine, Se înfige în fundul lui Svejk, apoi revine În țeava pistolului. Am vrut să scriu – pistilului. Așa ne învăța profa de biologie. Doamne, Ce piept avea femeia aceea, ce piept și ce voce. Acum o fi într-un cemitir din Berceni, din Pucheni. Zilele poetului se numără în versuri. Soare și Oțel,lumină și tărie. O vrabie s-a așezat pe grilaj. E jalnică. Noi suntem acea vrabie. Lumea se schimbă și fără noi. Artistul este un papagal al propriilor îndoieli. Ce va fi mâine? Who knows? Sunt locuri unde suntem obligați să ne reîntâlnim, aici ori dincolo. Interesant este la ce nu te gândești aproape niciodată. Orice animal de pradă poate fi un profesor pentru om. Setea de putere ascunde frica de moarte. Nicio convertire nu este completă, orice convertire ascunde o altă armă. Să nu confundăm profunzimea și înțelepciunea cu lașitatea. Ultima dorință a celui care moare ar fi viața. Bătrânețea te poate îmbăta ca alcoolul prea tare. Orice răzbunare este o nedreptate, chiar o crimă. Unui sărac nu-i poți dărui un imperiu, ar fi o minciună. Înțelepciunea lucrează numai pentru tine, nu are alt stăpân. Nu cunosc păcat mai mare decât ura de sine sau de alții. Morala s-a născut din contrariul ei. Nimeni nu te obligă să fii responsabil, ești ori nu ești. Observația incoruptibilă este crudă. De ce orbii știu mai multe decât noi? Ca să dureze scrisul tău, trebuie să te zidești în el. Dixit și paaaaa….. BMM

Crocant

Crocant Crocant, crow, crow and nevermore, Crocant și arogant, vai, no, Umil, abil, trotil. Să fii copil. Nu cred în sfaturi, zbaturi, caturi și nici în cugetări pe țări și mări. O lampă se aprinde, tu ești a mea lampă, O crampă, o stambă, ce naiba scrii, poete? Așa scria Ovidiu? Care? Intram în camera iernii, arii, arpegii și renii. Ne iubim wireless, când ne iubim wireless, Nu mai știm stresul,mă simt tânăr și curat de la majorat, acum, iubito, ești colonel, mă arestezi sau îmi dai un cățel, ai scris Odiseea, ești Nausicaa, eu sunt poetul orb ca și floarea, pot să iubesc și în planul virtual, wireless și homeless pe-un prag de coral. ************************************* Laba câinelui mort zăcea pe caldarâm, Capul câinelui mort plutea în înălțimi, Marele bolid sfărâmase, a doua civilizație, Iubita mea, Hanâm, știa totul. De când cu Nero, nimic nu mai este sigur, Bărbații trec printre femei, bărbați de ceară. Ființe subtile, aproape goale se cațără pe stâlpii Încărcați de capete tăiate. La TV latră un porumbel al păcii, Unii se șterg cu batiste muiate în sânge, tigrii sunt chiar la modă, pe când gasteropodele, la garderobă își schimbă robele. Timp de netrăit, timp de morți iubit, Ca la Babilon, poți să fii valon, Cică-n București umbă-n drum doar pești. Vai! ******************************************** Mor toți copacii, câinii umblă triști, Boschetarii părăsesc parcurile, Gândurile mele se ascund prin cotloanele creierului, precum cârtițele, ce va scoate la iveală primăvara? Ne așteaptă o iarnă tulburător de albă, De disperare , un mort va întinde o mână, Eu știu să strâng mâna unui mort. Am o mare înțelegere.Numai cu dragostea Nu-l pot salva din adâncuri. ********************************** Pe reverul hainei se așează toamna, Ciudată îmbinare de omidă cu o scamă, Xilofon tăcut, xilofon sângerând. „Niciodată toamna, ascultam Vinul bolborosește amenințător, O demență mov, proliferând gălbenele. Agată ascunsă în suflet, feerie la vedere, Ne sărutăm parcă pentru ultima oară, Două lipitori ambigene, nicio fantezie, O vânătoare deznădăjduită, Cum cade timpul - vertical, Rochia ta se despică, ești goală. ********************************* Un om a-mbătrânit ca un pom, Rădăcinile lui au ajuns în centrul Pământului, Coroana, cum ar veni, creierul s-a nălțat și a cuprins Universul. Dumnezeu l-a întrebat – „Ce faci, îmi iei obiectul muncii?” Bătrânul a ridicat din ramuri, a răspuns- „ Facem și noi ce putem”. *************************** De ce să nu ne bucurăm că totul are un sfârșit? Și ODA lui van Beethoven și chinul tăinuit. Ești tânără și eu mai sunt în viață, vechi stejar, Tu nu ai sufletul cărunt, iar eu, în suflet jar. O zi, o noapte, câte sunt, le numărăm încet, Tot mai încet și mai mărunt, frumoasă ești, eu- poet. *************************** La jumătatea vieții ajuns erou, Mă întrebam cum s-o încep din nou, Acum, apropiat de-un happy end, Cred că e timpul să-mi aleg un trend. Cu respirația mai merge, nu alerg, Genunchii mă mai lasă, un iceberg Simt pe sub inimă, dar nu-l observ, De-mi număr nervii, mă cam doare orice nerv. Numai cu scrisul nu mă schimb defel, Parcă mă-ndeamnă un Mefistofel, Îmi spune să mă las. Cum aș putea Când tu trăiești, când mai trăiesc, iubirea mea? ***************************************** | În căutare este ceva din disperarea Înecatului, oceane de hârtie, Versuri scrise pe foile neantului, Eu caut, tu cauți, el caută, Ne alege Diavolul sau Timpul, poate Domnul, mai știi, un cititor atent la virgule, ieri mi-am pierdut inima pe scări, astăzi, cheile de la ușă, mâine va fi pauză de curent, apoi totul va reveni la NORMAL. ********************************* Caut un vers ca pe Sf. Graal, Ca fecioria în cartierul Crucea de Piatră, Dau peste mere și pere în Piața Matache Măcelarul, Vagabonzi, oameni și câini autodidacți Se adăpostesc în Grădina Ceșmegiului, Motanul Behemoth îmi șuieră la tâmplă, Dar Moartea mea, dacă pun mâna pe tine, Nu știu ce-ți voi face, că ești fecioară. *********************************** Iubirea din ascunse amintiri, Le cânt și cânt ființa din aceste cânturi, Că om sunt eu, ca voi, oameni- lucruri. Trăim între două eclipse, mai multe, Trăim, ne iubim între două insulte, Tu ești om, eu sunt om, dar nu este destul, Este greu, cercul Soare prea este fudul, Prea se crede el mare, iar noi - mult prea mici, Ne retragem sub lună, nu-i bine aici, La eclipsa de lună se nasc vârcolaci, Un sărut, te trezești cu o mie de draci, Toți îți joacă în sânge, Domnul tace mereu, Cu doi sori, două luni parcă n-ar mai fi greu. ******************************************** Afară se așternuse o zăpadă proaspătă, Luna strălucea ca o garoafă, Singura fereastră a celulei, cu gratii Lăsa la vedere un chip gălbejit De vechi locatar. Pe umărul gălbejitului trona un papagal imens , roșu. Acesta era poemul lui Villon. Cât de târziu o fi? Mă întreabă tâlharul. M-am ferit să-i răspund. Lucrătorii lovea cu sete cuiele Spânzurătorii. Lemnul vuia vesel. E cam târziu, i-am răspuns După un prelung răgaz. **************************** Stăm prea mult în afara noastră, Singuri tragem obloanele, închidem ușile, Umblăm bezmetici printre oameni, Ne este team să intrăm În interiorul nostru, preferăm ocolul, Cercul perfect, Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic Dărâmă, rupe totul În interiorul nostru Până în ziua când cineva deschide Ușile, ferestrele, Bine ai venit, iubito. ***************************** Pământul nu arde, e rece, Numai ființele vii ard Ca niște făclii, Unele ascund focul lor interior, Altele ard precum Hus ori Giordano, Tu, iubito, găsești în mine un rug, Eu aud cum șoptești, Focul arde, el arde, va veni și tăcerea Pe-ntregul pământ, Noi vom arde în stele, Alături, pe rând. *************************** De mult n-auzisem de el, Am aflat că murise de mult, El eram eu, eu murisem de mult, Mai știa el de mine, mă mustra? Doar ascult. Mai aud câte-un sunet din albele lumi, Îmi vorbește, îmi scrie, mă-ndeamnă și cum Ar mai fi, ar mai vrea să mai schimbe ceva, Dar lumea pășește ca tancul de câmp Peste gropi și tranșee, pe cadavre, pe dâmbi, Ne urăm , ne uităm, ne-ngropăm fără plâns, Eu ridic un pahar, în el lacrimi am strâns, Ascunse cu grijă, să nu râdă un ins Ce nu știe că moartea de mult ne-a cuprins, O moarte în suflet, când trupul e viu, De aceea trăiesc, de aceea mai scriu. BORIS M.MARIAN | |